Bunicul meu Antonio Stefani și soția sa care locuiau în Bolognana au avut 9 copii, dintre care unul a murit în război, familia era multă, mizeria la fel; tatăl meu era carabinier, singurul remediu la acea vreme era emigrarea, așa că 2 fii au decis să plece în America, cele 5 fiice în schimb au decis să se alăture "mireselor prin procură". Mulți bărbați au emigrat în Canada Engleză (Columbia) unde totul era încă sălbatic, de fapt încă mai existau sate indiene și urși care cutreierau pădurile, iar acești bărbați, care lucrau în mine, cereau să aibă o soție italiană și să se căsătorească cu ea prin procură. Așa se face că multe femei s-au alăturat și vasul mireselor a plecat, călătoria a fost lungă și dureroasă pentru că își părăseau propriul pământ și, în timp ce plecau din Italia, se gândeau la bărbatul pe care îl vor găsi, pe care abia îl cunoșteau din câteva fotografii șterse, dar speranța unei vieți mai bune era puternică. Mi-au povestit aceste lucruri atunci când am decis să ne vizităm verii în urmă cu câțiva ani și am plecat cu familia mea și cu vărul meu Fernando din Bolognana împreună cu soția sa.
Călătoria a durat aproximativ 20 de ore și când am ajuns ne așteptau mulți oameni, spuneau italienii, toți vorbeau limba noastră și toți voiau să povestească, mai ales acele femei care, când au ajuns, se dăduseră în căsătorie prin procură cu acei bărbați necunoscuți.
Ei și-au spus poveștile, că la început nu s-au simțit bine pentru că nu existau case, așa că au fost nevoiți să doarmă în pivnițe: nu existau nici drumuri, dar aveau speranța că munca în mină și câteva locuri de muncă suplimentare le-ar putea oferi un viitor mai bun.
Ne-au dus să vedem minele, primele case făcute din trunchiuri de copaci, păreau fericiți cu oamenii lor pe care începuseră să-i iubească printre sacrificii și greutăți Acum toată lumea era bine și noi eram ca niște prizonieri ai lor, pentru că nu ne părăseau niciodată și ne povesteau continuu despre ce fusese în trecut și ne aduceau mereu mici cadouri: somon, dulciuri, invitații la cină, se întreceau să ne arate tot ce făcuseră și noi îi urmăream, ne duceau la spital și la o mare fabrică unde prelucrau mineralele pe care le extrăgeau din mine, cărbune, cupru, fier, argint, aur și ne simțeam și noi foarte mândri pentru că italienii în lume nu ne-au dezamăgit niciodată.
Gallicano 23 decembrie 2003
Cesarina Baldacci